În momentul în care un plan de somn primit de la un consultant are atașat de el minute, putem spune că instinctul și intuiția mamei au fost date afară, pe ușă.

 

Mama învață să nu se mai bazeze și să nu își mai asculte intuiția sau copilul, ci “expertul” și planul.

Dar cine cunoaște mai bine copilul? Mama sau “expertul”?

 

Nu avem nevoie de un manual de creștere pentru copii și nu avem nevoie de specialiști care să ne spună cum ar trebui să ne purtăm pe timpul nopții cu cei mici.

Noi, copiii și relația dintre noi – acestea sunt singurele manuale de care avem nevoie.

 

“Stimularea tactilă pe care o primește bebelușul atunci când îl ții sau îl mângâi eliberează neurohormoni care sunt foarte calmanți; prin vocea ta, ochii tăi strălucitori, chipul tău zâmbitor sau legănându-ți ușor copilul atunci când este agitat, pui bazele unei bune autoreglări.”

(Dr. Stuart Shanker)

Deci copiii învață să se autoregleze prin a fi, la început, reglați de către altcineva.

 

Atașamentul este polarizant. Când mama și copilul se află într-o relație strânsă, dansul diadei îi atrage împreună, amândoi valsând în sincron. Atunci când atașamentul este pus la încercare de factorii de stres, polarizarea funcționează în opoziție cu diada, creând o și mai mare distanță. Mama poate deveni iritată și detașată. Copilul s-ar putea proteja de izolarea emoțională și ar putea fi nevoit să descopere independența prematură.

 

Cultura noastră modernă este cea care pune cele mai mari greutăți pe umerii mamelor.

Acestea sunt adesea lipsite de comunitate, de acel sat de care e nevoie pentru a crește un copil. Normele culturale și lipsa conexiunilor umane reale din cadrul societăților moderne au creat arhetipul mamei care se descurcă singură, crește și copiii, are grijă și de casă, merge și la serviciu, plănuiește zile de naștere, vacanțe, cumpără cadourile, gândește meniuri săptămânale, face cumpărături, organizează întâlniri de joacă, etc.

 

E ușor să înțelegem, în acest context, de ce mamele se simt tot mai epuizate, de ce se simt încolțite și fără soluții, de ce normalizarea lipsei sprijinului le-a forțat să își dorească să repare copilul, pentru că, la prima vedere, copilul pare să fie cauza oboselii perpetue.

 

Îndepărtează-te de copil!

Lasă-l să plângă!

Obișnuiește-l și fără tine!

Învață-l să doarmă!

Nu știe să se autoliniștească!

Dacă nu îl înveți să adoarmă independent, nu o să mai dormi niciodată!

 

Aceste mesaje sunt reiterate și regurgitate permanent, a fost normalizată ideea că bebelușii sunt cumva defecți, în timp ce adevăratele provocări și probleme ale mamelor rămân neadresate.

 

Nu putem repara ceva ce nu este defect!

 

Nu putem ignora adevăratele lipsuri ale societății, punând, în același timp, toată vina pe bebeluși.

 

Nu putem pune un plasture pe o ruptură atât de mare.

 

Sleep training-ul ne îndeamnă să nu vedem adevăratele cauze, să ne dorim soluții rapide fără să încercăm să înțelegem în profunzime nevoile reale, emoționale sau biologice.

 

Sigur, am ajuns să căutăm doar soluții rapide pentru că trăim într-o lume în care avem informații, servicii și divertisment în mâna noastră, la un click distanță. Căutăm cea mai rapidă cale către rezultatul de care avem nevoie, fără a vedea imaginea completă și fără să înțelegem efectele soluției pe termen lung.

 

Cultura noastră modernă viciată a dat naștere unei abordări defecte, care, la rândul ei, a creat o adevărată industrie deosebit de profitabilă.

 

Oare am face la fel și pe timpul zilei când bebelușul ne cheamă și are nevoie de noi?

 

Atunci când le spunem mamelor “nu vei putea face asta mereu”, “vei ajunge să regreți că ai fost lângă bebeluș atunci când avea nevoie”, “tu l-ai obișnuit așa”, le facem rău.

Când le spunem mamelor să nu mai aibă încredere în ele și în puterea lor de a fi tot ce are bebelușul lor nevoie, le facem rău.

Când le spunem că merită să ignore plânsul timp de câteva nopți pentru un “beneficiu” ulterior, le facem rău.

 

Atunci când le îndemnăm pe mame să facă aceste lucruri, punem, de fapt, în mișcare un mecanism periculos. Plantăm sămânța ideii că cel mic este problema, că prezența mamelor nu este favorabilă și nici ideală și că îndepărtarea de copil și separarea diadei este rezolvarea potrivită. Acest tipar nu se oprește la somn, ci va contamina și celelalte sfere ale parentingului. Vom continua să căutăm soluții rapide prin orice mijloace (amenințări, pedepse, recompense, time-out), vom căuta să obținem “adaptarea” copilului la așteptările noastre, oricât de nerealiste ar fi ele.